Povestea noastră începe mai devreme decât a altor copii, la doar 32 de săptămâni gestaționale in anul
2016.Începuturile au fost grele, iar venirea noastră pe lume nu a adus zâmbete și bucurie,
ci lacrimi, durere, disperare, desnădejde, neputință, neștiință, frică de necunoscut și viitor.
Nevoile noastre au fost încă de la început speciale, iar dependența de cei din jur infinit
mai mare decât a unui pui de om venit la timp deoarece viața ne-a stigmatizat pentru totdeuna
cu semnele paraliziei cerebrale (PC).
Părinții noștri nu au auzit cuvinte precum: " Felicitări, aveți doi copiii perfect
sănătoși! ", ci au auzit cuvinte pe care le căutau în dicționar și pe care nu și-ar fi
dorit să le audă niciodată: detresă respiratorie, hemoragie intraventriculara, leucomalacie
periventriculara (LPV), retinopatie de prematuritate si altele.
Nu am avut nevoie doar de căldură și iubite, papa, nani și schimbat, ci pe lângă toate acestea,
am avut nevoie de reanimare, de oxigen, de numeroase feluri de medicamente administrare
intravenos,
în câte o mânuță, un picioruș sau un căpșor de copil de 1600gr. și 1850gr.
După 5 săptămâni de terapie intensivă, săptămâni în care am dus prima și cea mai grea bătălie,
cea pentru viață, timp în care mami și tati aveau voie să ne dea doar câte un deget de ajutor,
am ajuns acasă.
Din acel moment a început cea de-a două și cea mai lungă bătălie, cea pentru o
viață cât mai normală.
În timp ce alți bebei de vârsta noastră dormeau liniștiți acasă, noi eram mai mereu pe drumuri
la controale de tot felul: neurologic (e foarte "frumos" când cineva te ciocănește în cap),
cardiologic, ortopedic, oftalmologic (dar e și mai "frumos" când ochii îți sunt ținuți deschiși
cu forța).
Și în ziua de astăzi controalele au rămas o rutină pentru noi.
Însă nu controalele medicale sunt cea mai mare provocare pentru noi, ci terapiile zilnice.
Terapiile de toate felurile pe care trebuie să le facem indiferent că avem sau nu chef, indiferent
dacă e vară sau iarnă, caniculă sau ger.
Iar acolo, trebuie să ne
comportăm pe cât putem noi de frumos ca să avem progrese, pentru că terapia făcută cu forța, nu dă nimic
bun.
Suntem şi vom rămâne pentru totdeuna speciali, dar ne dorim o viaţă cât mai apropiată de normal.
Dorim să ne putem bucura de fiecare zi în parte, pentru că a trecut ca o zi banală și nu ca o
zi în care am avut kinetoterapie sau logopedie sau Bowen ori Vojta sau alte astfel de terapii,
zile în care să ne ducem şi noi în vacanțe, nu la controale la medici și specialiști.
Pentru noi totul este mai greu; vorbitul, statul în funduleţ singur, mersul independent.
Tot ceea ce am reuşit până în acest moment, a fost prin multă muncă, multe ore de terapii şi mii de
lacrimi.
Oricât ar fi de greu, noi nu renunţăm! Această luptă ne-a fost dat s-o ducem şi suntem hotărâţi
s-o ducem până la capăt, cum ştim noi mai bine.
Mai multe despre noi...
Şi dumneavoastră puteţi fi alături de noi, alăturându-vă cauzei noastre şi ajutându-ne să ne putem
continua terapiile atât de necesare Cum ne puteti ajuta
